Saturday, 25 February 2017 23:42

Dumnezeu este dragoste

Written by Gabriel Baicu
Rate this item
(0 votes)

Dacă ar fi să îmi conduc opțiunile după imaginea despre Dumnezeu, pe care o creează Bisericile instituționale aș renunța la Creștinism. Care este explicația pentru o astfel de decizie potențială? Una simplă și anume aceea că eu nu doresc să devin sclavul sau robul nimănui, oricât de puternică ar fi aceea persoană, nici măcar robul lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezentat, de către Bisericile instituționale, ca un monarh absolut, care face numai ceea ce vrea El și nu dă socoteală nimănui pentru ceea ce face și lucrul acesta nu mă încântă. Un Dumnezeu al dreptății, care îi pedepsește pe cei ticăloși, dar care mai întâi face totul ca să schimbe inimile oamenilor și deci motivațiile lor, este de dorit. De ce?

 

Chiar dacă scapă câteodată de justiția umană, cei care calcă în picioare adevăratele valori morale, răspund totuși în fața justiției divine. Personal, nu aș fi fericit să trăiesc pentru veșnicie în mijlocul unor mulțimi care, nefiind renăscute spiritual, adică născute din nou, urmăresc exclusiv calea propriilor instincte egoiste. Este încurajator să ști că cei care săvârșesc fapte oribile, fără să țină cont de ceilalți, vor da o dată socoteală pentru ele. Pedeapsa nu trebuie să fie tortura și chinul veșnic, ci doar separarea definitivă de Dumnezeu și de cei mântuiți și aceasta va și fi pedeapsa.  Un Judecător Suprem al universului este necesar dar un Monarh Absolut, care să ne transforme în roboți sau sclavi nu ar fi un câștig pentru existența umanității, ci o mare pierdere.

Pe de altă parte, judecarea cu ușurință a unor oameni, care săvârșesc, din disperare, fapte la care se simt, în mod fatal, chemați să le comită, mi se pare tot o nedreptate și de aceea justiția umană ar trebui să fie o balanță perfectă, care să țină cont de condiția umană. Numai Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor și motivelor lor ascunse și de aceea El este Cel mai competent Judecător. Un Dumnezeu al dreptății nu este un Dumnezeu capricios, care stabilește, în mod arbitrar, prin simpla Sa voință, niște reguli ritualice și apoi îi pedepsește cu moartea, pe cei care nu le respectă. În viziunea creștină, Dumnezeu nu este doar Judecător, ci și Legiuitor. Regulile stabilite de Dumnezeu sunt în deplin acord cu valorile pe care le promovează și care duc la fericirea tuturor și nu numai la fericirea unora, în detrimentul altora. Dumnezeu stabilește drepturi și obligații clare între oameni și cei care le încalcă plătesc un preț ridicat. Obligația fiecărui om este aceea de a își iubi aproapele, ca pe sine însuși. Această obligație însă nu poate fi cuprinsă în nici o lege, căci nu se poate comanda inimii să iubească. În orice caz, ajută la practicarea iubirii creștine și dragostea spirituală pregătită și exersată cu mintea, adică înțelegerea profundă a realităților în care oamenii, care se cer iubiți, trăiesc. Ca să poți iubi oamenii trebuie mai întâi să îi înțelegi. De aceea afirm că obtuzitatea și incultura nu îi ajută pe Creștini la practicarea credinței lor. Paradoxal însă multe Biserici instituționale tocmai aceasta propovăduiesc. Lipsa de educație, disprețul față de știință, lipsa de informare și cunoaștere fac ca oamenii să fie mai ușor de manipulat. Lupta reprezentanților multor Biserici instituționale este cu televizorul, internetul și cărțile, așa cum în trecut lupta instituției bisericești se ducea cu oamenii de știință.  

 O problemă fundamentală este însă aceea de a ști ce drepturi și ce obligații avem față de Dumnezeu însuși. Obligațiile le cunoaștem și, în viziunea Bisericilor instituționale, obligația principală, este supunerea totală și necondiționată față de El. Care sunt însă drepturile noastre intangibile? Este această supunere față de Dumnezeu, pe care se insistă atât de mult, cu adevărat necondiționată sau este totuși condiționată de capacitatea noastră de înțelegere a principiilor care stau în spatele cerințelor lui Dumnezeu? Eu susțin că în practică se realizează ceea de a doua opțiune. Nimeni nu poate să respecte în realitate și în spiritul său un principiu, dacă nu este pătruns de importanța vitală a acestuia. Se impune să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu, ca să înțelegem principiile și cerințele Sale. Trebuie să avem gândul lui Hristos. Trebuie să înțelegem de ce Isus (Iisus) s-a lăsat răstignit pe cruce, căci nu putea fi răstignit fără voia Sa, ce motivație profundă a determinat decizia Sa. Ce l-a propulsat pe Isus (Iisus) să caute să facă numai bine celor din jur, în loc să caute să își facă o viață personală cât mai fericită? Creștinismul nu are nici o valoare morală pentru aceia care nu îl trăiesc în interiorul lor și în motivațiile sale profunde. Creștinismul, dimpotrivă, a fost transformat într-o ideologie, într-o formă de a organiza masele, morala sa adâncă rămânând să fie folosită numai ca pretext. Lucrul acesta se observă după roadele sale, adică sunt puțini aceia sau acelea, care trăiesc cu adevărat morala creștină, în viața de fiecare zi și sunt mulți aceia care citează principiile creștine, ca o dovadă a propriei lor moralități pur omenești. Mulți sunt chemați și puțini sunt aleși.

Unii se pun în genunchi de frică. Ei se tem că dacă nu fac acest gest vor avea de suferit. Ei cred că Dumnezeu este o Persoană cu care este mai bine să fi în ordine, ca să ai numai de câștigat. Este adevărat că este bine să fim în ordine cu Dumnezeu, dar motivația nu trebuie să se reducă la frică. Mulți îl tratează pe Dumnezeu ca pe un șef al universului și totuși Dumnezeu este dragoste, nu este stăpânire, nu este autoritate. Dumnezeu îi adună pe oameni și îi integrează, în mod armonios, între ei și în unitatea întregului cosmos, El nu îi domină și distruge pe aceștia. Omul este un participant la conștiința lui Dumnezeu. Primul astfel de participant este omul Isus (Iisus). Dumnezeu, din dragoste pentru cei cu inima curată, îi pedepsește pe ticăloși și bine face, deoarece în felul acesta El apăra nevinovăția și dreptatea. Mulți cred că Dumnezeu face doar ce vrea El și că nimeni și nimic nu poate să reziste puterii Sale și de aceea este bine să ne supunem Lui, fără să întrebăm nimic, dacă vrem să supraviețuim. Dacă se supără pe noi, se spune, Dumnezeu o să ne omoare și o să ne arunce în iad și de aceea cel mai bine este să ne supunem fără să crâcnim. Nu a procedat Dumnezeu oare așa cu Evreii, care nu s-au supus întru totul voinței Sale? Cu toate acestea, Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu ne cere să ne supunem Lui liber și din convingere, căci supunerea de frică nu este autentică și cuprinde în ea corupția. Frică are numai acela sau aceea care face lucruri condamnabile și de aceea știe că Dumnezeu îl poate sau o poate pedepsi pentru ele. De fapt, Dumnezeu nu face numai ce vrea, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu iubește mai întâi și după acea face ce vrea și, în ceea ce ne privește, nu face decât ceea ce îi permite dragostea pe care o are pentru noi să facă. Dacă esența lui Dumnezeu este dragostea El nu poate să facă nimic care contrazice această esență. Dumnezeu este limitat de propria Sa dragoste pentru noi, dacă cu adevărat El este dragoste. De aceea afirmația că Dumnezeu este dragoste este fundamentală. Este însă această afirmație și adevărată? Eu sunt convins că da, în ciuda multor exemple din V.T., care sunt scris parcă să contrazică acest principiu. De ce sunt convins că Dumnezeu este dragoste? Datorită exemplului pe care El ni l-a dat în Persoana lui Isus (Iisus). Dacă aș citi numai V.T., luând în considerare raporturile dintre Dumnezeu și celelalte popoare, altele decât Evreii, nu aș putea să ajung la concluzia că Dumnezeu este dragoste.

Dacă nu există principii clare, pe care atunci când le respecți să ai garanții, ci totul depinde de bunăvoința sau bunul plac al altcuiva, indiferent cât de luminată este aceea persoană, atunci avem o problemă. Dacă acel monarh absolut judecă cum vrea el, doar pe baza propriilor Sale, avem o problemă și mai mare. Numai că, în ceea ce privește pe Dumnezeu, în relația Sa cu oamenii, există un principiu acceptabil pentru toată lumea și anume este vorba de dragoste. Dacă Dumnezeu ar fi doar un străin, un fel de extraterestru pentru om, adică reprezentantul unei civilizații mult superioară nouă, stau și mă întreb de ce ar trebui să fiu atât de fericit că am ajuns robul acelei puteri, căreia trebuie să mă supun necondiționat. Dacă aceea putere spune că ne iubește, dar își urmărește doar propriile sale scopuri, ce garanții putem să avem noi? Dumnezeul în care cred Creștinii este însă dragoste, căci nu rămâne departe de om și chiar ”se căsătorește” spiritual cu acesta, din dragoste, căci adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Mireasa lui Hristos. Dumnezeu nu este o forță exterioară omului, nu este un extraterestru, Dumnezeu este Tatăl, Fratele și partenerul nostru de viață.

 Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile și El este dragoste cum se explică atât de multă ură și răzbunare împotriva oamenilor, așa cum este prezentată în V.T.? Aici avem a face cu două probleme diferite. Prima, imaginea despre Dumnezeu, pe care ne lasă să o întrevedem V.T. nu este decât o dimensiune sau o latură, a acestei Realități infinite și această latură este imperfect prezentată și aș îndrăzni să spun și mult exagerată. Imaginea pe care ne lasă să o întrevedem V.T., despre realitatea lui Dumnezeu, este una cât se poate de neclară. Este o imagine pur umană, bazată pe frică și autoritate. Imaginea reală, esența caracterului lui Dumnezeu, o găsim în Persoana lui Isus (Iisus). Când citim V.T. asupra ochilor noștri se află un voal, căci Dumnezeu însuși s-a îmbrăcat pe Sine cu un ”voal,” ca să nu poată fi văzut de oameni. În V.T., nimeni nu putea să îl vadă pe Dumnezeu și să trăiască. (Exodul 33; 20) În N.T., Dumnezeu s-a arătat așa cum este, în Persoana lui Isus (Iisus) și cine l-a văzut pe El a văzut pe Dumnezeu, fără să moară, ba chiar cu promisiunea vieții veșnice. (Ioan 1; 14) Existența lui Dumnezeu are sens pentru om, numai atunci când El locuiește în om. Când este în afara omului Dumnezeu pare a fi un Stăpânitor, străin de ființa umană, care pare că solicită de la om lucruri imposibil de îndeplinit. 

Pe de altă parte, Dumnezeu nu este doar o forță exterioară omului, El trăiește și se manifestă în om și prin om. Prin și în Isus (Iisus), Dumnezeu Tatăl, nu este doar o forță implacabilă, aflată în afara omului, ci El este partea cea mai bună, nivelul superior, spiritual din om, atunci când El locuiește în om. Dumnezeu este Duh și El a ales să sălășluiască în om și omul Isus (Iisus) nu poate fi un monarh absolut, dacă a ales să moară din dragoste pentru oameni. Care monarh absolut ar face așa ceva? Care monarh absolut ar spăla picioarele supușilor Săi? Prin natura lucrurilor, nici unul nu a făcut așa ceva. Au spălat Faraoni egipteni picioarele supușilor lor și le-a servit la masă, a făcut lucrul acesta regele Ludovic al XIV, Hitler, Stalin sau altcineva. Cu toate acestea Isus (Iisus) a venit ca unul care servește la masă și nu care este servit, după cum a afirmat chiar El. (Luca 22; 27) Fără Isus (Iisus), nu îl putem înțelege pe Dumnezeu Tatăl, din V.T., căci în V.T. Dumnezeu Tatăl, aflat în afara omului, s-a manifestat ca un Stăpânitor, care urmărea ne abătut doar țelurile Sale personale, planul Său, fără să țină cont de dramele umane pe care le provoca. A decis moartea unor întregi popoare, chiar și moartea unor copii nevinovați cu scopul de a putea cuceri o țară, pentru poporul Său. Asprimea față de aceste popoare era echivalată cu asprimea față de propriul Său popor, dar aceasta este un fel de dragoste pe care oamenii cu greu o pot înțelege. Oricum Evreii nu au înțeles-o și de aceea s-au răzvrătit mereu și în final l-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.

În V.T. Dumnezeu și omul sunt rupți între ei, ca să mă exprim astfel și singura lor legătură este o Lege și un legământ, pentru care Dumnezeu este și Legiuitor și Judecător, în același timp. Aceasta creează o problemă, deoarece Dumnezeu pare a fi cu totul subiectiv și în situația de a judeca și condamna oamenii pe baza unei Legi, care așa cum spunea apostolul Pavel, nici măcar nu putea să fie ținută. Legea dată de Dumnezeu în V.T. era duhovnicească și nu avea cum să fie respectată de oameni, care erau firești, adică conduși de firea lor pământească. (Romani 7;   1-13; 8; 1-11) Dumnezeu a dat o Lege, care nu putea să fie ținută de oameni și apoi i-a condamnat pe aceștia cu asprime, pentru că nu o respectau. Unde este dragostea lui Dumnezeu? Este insesizabilă, dar nu înseamnă că nu există. În V.T. se creează aparența că Dumnezeu este un monarh absolut, un Stăpân exigent, în fața căruia nu există apărare, în cazurile mai grave. Mai mult, câteodată, Dumnezeu este atât de pornit împotriva poporului Său, încât este gata să îl distrugă pe loc, la prima greșeală mai serioasă și renunță la acest gând, numai la rugămințile lui Moise. (Exodul 32; 7-10) Asta oare nu înseamnă să fi iute la mânie? Dumnezeu în V.T. se mâniază și este chiar iute la mânie și nu se dovedește îndelung răbdător, așa cum se spune că este, atunci când poporul Său se revoltă împotriva condițiilor Sale de viață. (Exodul 17; 1-7) V.T. îl descrie pe Dumnezeu ca având calități, care însă nu rezultă și din atitudinea Sa, față de poporul Său. (Exodul 34; 6) Aceștia din urmă, adică membrii poporului Său, apar mai degrabă ca fiind niște cobai, pe care se face o anumită experiență și care au ajuns într-o situație, pe care nu și-au dorit-o. Așa apare Dumnezeu văzut din exterior. Din interior, adică atunci când Dumnezeu locuiește în om, lucrurile stau diferit, căci omul pătrunde în interioritatea Persoanei Lui și vede lumea cu ochii Lui.  În V.T. Dumnezeu privilegia pe poporul Său, în dezavantajul altor popoare și altor oameni, pe care se spune că tot El i-a creat. În N.T. Dumnezeu nu mai face același lucru, ci le cere copiilor Săi să fie drepți și să trăiască în pace cu toți oameni, inclusiv cu cei necredincioși, deci nu le permite Creștinilor să trăiască ucigând pe aceștia din urmă, așa cum făceau Evreii, cu membrii altor popoare. Isus (Iisus) le cere copiilor lui Dumnezeu să se lase chiar exploatați de necredincioși și nicidecum să îi exploateze pe aceștia. Isus (Iisus) a învățat pe ucenicii Săi ca aceștia să se supună cerințelor celor necredincioși și să  care nu doar o milă, ci chiar două mile bagajele celor care le cereau să facă lucrul acesta.

Există o uriașă deosebire în ceea ce privește imaginea lui Dumnezeu în V.T. și în N.T. În vechime, Dumnezeu pare a fi în război cu omenirea, chiar cu poporul Său. Prin Isus (Iisus), Dumnezeu face pace cu omul și în El, Dumnezeu împacă toate lucrurile cu Sine. ( 2 Corinteni 5; 18-19) Mai toate Bisericile instituționale privesc într-o continuitate nezdruncinată V.T. și N.T. și vorbesc despre cele două ca și cum ele ar fi expresia unei singure religii, în faze istorice diferite. Mai mult, cei mai mulți evangheliști folosesc textele din V.T. ca și cum ar fi din N.T. fără să înțeleagă, să distingă, să explice și să sublinieze, diferența uriașă dintre cele două legăminte. În V.T. legământul privea un om și pe toți urmașii săi, adică un întreg popor, pe când în N.T. legământul privește o multitudine de indivizi, care intră fiecare, în mod personal, în acest legământ. În V.T. exista un singur legământ și în N.T există tot unul singur, dar spre deosebire de vechiul, noul legământ se încheie cu fiecare credincios în parte și nu cu o instituție bisericească sau alta, așa cum le-ar place acestora să creadă. Legământul, în N.T. nu se încheie între Dumnezeu și fiecare Biserică instituțională în parte, ci între El și fiecare copil al Său, în parte. Dumnezeu nu încheie legământul cu Biserica Sa, ci cu omul, cu individul credincios și El își ține partea Sa de legământ, față de fiecare. Biserica, înțeleasă fie ca realitate spirituală și unică, fie ca Biserică instituțională, adică Biserica locală instituțională, nu este o entitate care are un legământ cu Dumnezeu. Singura entitate, care are legământ cu Dumnezeu este omul credincios. Bisericile instituționale cumulează pe aceia sau acelea, care au legămintele lor personale cu Dumnezeu, câteodată îi adună, dar mai mult îi împrăștie. Toți aceia sau acelea care respectă partea lor din legământ fac parte și din Biserica unică, realitate spirituală a lui Dumnezeu și ceilalți, cei care nu își respectă obligațiile din legământ fac parte, cu numele, doar din Bisericile instituționale.

Creștinii, care au un legământ cu Dumnezeu și nu doar cei botezați la maturitate, formează un singur popor a lui Dumnezeu, cu toate că în practică par a fi mai mult popoare, adică mai multe confesiuni creștine. Eu susțin că în realitate ei sunt un singur popor și nu mai multe și acesta este încă un motiv pentru care eu promovez Biserica unică a lui Dumnezeu. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu reprezintă poporul Său unic, format din toți aceia sau acele, care respectă legământul făcut cu El. Legământul însă, în N.T. nu este încheiat cu poporul, adică cu Biserica unică, ci cu fiecare din membrii acestui popor în parte. Care sunt termenii legământului? Dragostea de Dumnezeu și dragostea pentru aproapele, care nu se poate impune printr-o poruncă. Dragostea este singura poruncă, care nu este poruncă, căci nimeni nu poate iubi la comandă. Aici este cheia Creștinismului, adică în întâlnirea personală dintre om și Dumnezeu, prin Isus (Iisus), căci cei doi nu se pot iubi, dacă nu se întâlnesc în modul cel mai apropiat, în interiorul aceleiași conștiințe. Omul și Dumnezeu, nu mai sunt separați printr-o Lege, ei sunt uniți în Duhul Sfânt, sunt una, în Isus (Iisus). (Ioan 17; 21) Dacă suntem una cu Dumnezeu, nimic nu ne mai separă de Dumnezeu și nimic nu ne poate separa de dragostea lui Hristos. Dumnezeu nu este Stăpânul nostru, nu este un monarh absolut, El este în noi, este cu noi, suntem noi, împreună cu El.  

Eu nu cred că Dumnezeu Tatăl este asemănător cu un monarh absolut, ci cred că El este Duh, așa cum ne-a spus Hristos. Cred că orice om care îl primește să locuiască în el sau în ea, poartă în sine pe Dumnezeu și că imaginea de Stăpân absolut, creată de instituțiile bisericești este una falsă. Printr-o predicare greșită, în care se amestecă V.T. cu N.T., fără să se explice diferența calitativă și nu doar istorică, imaginea pe care Bisericile instituționale o creează despre Dumnezeu este una greșită. El este prezentat ca un Stăpân sau un monarh absolut, extrem de exigent, care dorește să își impună voința asupra întregii lumi. Așa credeau Evreii că este Dumnezeu și de aceea nu l-au recunoscut pe Isus (Iisus), când a venit pe pământ. Ei nu l-au primit pe Fiul lui Dumnezeu, căci nu vedeau în Isus (Iisus) pe Stăpânitorul universului, așa cum este prezentat de V.T., care să îi ajute să cucerească lumea aceasta, așa cum făcuse El în trecut, atunci când a nimicit popoarele care stăteau înaintea poporului Său. Dacă se întreabă cineva de ce l-au răstignit Evreii, cu ajutorul Romanilor, pe Isus (Iisus), răspunsul acesta este: Nu au recunoscut în El pe Stăpânul universului. Ei așa au fost învățați că este Dumnezeu, un Stăpânitor absolut și Isus (Iisus) nu putea să fie acceptat ca Fiul Lui, căci nu arăta și nu vorbea ca un Stăpân, ci ca un frate. Isus (Iisus) a contrazis viziunea, care îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un Stăpân absolut și eu nu fac altceva decât să o resping împreună cu El. La Matei, care a scris pentru Evrei, mai sunt urme foarte slabe, din această viziune, dar la Ioan,aceasta dispare cu desăvârșire. V.T. este un document istoric important, care trebuie să fie cunoscut cât mai bine, dar nu poate fi folosit ca și exemplu sau ca model pentru relația dintre Dumnezeu și om, așa cum se prezintă ea după venirea lui Isus (Iisus). Modul în care Dumnezeu a procedat cu oamenii în vechime, nu mai este deloc același cu cel în care tratează omenirea, în zilele noastre. Dumnezeu este același, dar are mai mult dimensiuni și noi am intrat într-o altă dimensiune. Cu toate că Dumnezeu este prezentat ca fiind Acela care l-a crea pe om, totuși El nu l-a creat doar pe om, ci a devenit El însuși om. Astfel inima lui Dumnezeu a bătut într-un piept uman și noi am putut vedea ce se află în această inimă. Prin Isus (Iisus), Dumnezeu a cunoscut omul din interior iar Isus (Iisus) știa tot ceea ce este în om, deoarece El nu a fost doar Fiul lui Dumnezeu, dar a fost și om. Dumnezeu a dovedit că principiile Sale nu sunt absurde și că ele pot fi ținute, dacă cineva iubește destul de mult. În final, Isus (Iisus) ne-a învățat să ne supunem lui Dumnezeu, dar pentru adevăratele motive, adică să ne supunem iubirii și dreptății, care nu poate face rău aproapelui.  

Cred că Dumnezeu este dragoste, este unitatea cea mai profundă, a tot ceea ce există și nu este, decât metaforic, un Dumnezeu care se războiește cu toată lumea și care în final câștigă. Dumnezeul oștirilor, care face război cu împărații pământului este o metaforă. Dumnezeu nu face război cu oamenii, dacă îi iubește, caută să îi atragă pe unii la El, prin dragostea pe care le-o arată. Dumnezeu nu este opusul lumii și nu urăște lumea, ci refuză nedreptatea și o pedepsește. Dumnezeu nu urăște lumea, ci disprețuiește valorile lumești, care nesocotesc principiile dragostei și al dreptății.

 Dumnezeu nu este doar Tatăl nostru, El este și Judecătorul nostru Suprem, totuși un Tată iubitor iartă și pedepsește pe copiii Săi, dar nu îi chinuiește în iad. Tată, Legiuitor și Judecător înseamnă că Dumnezeu vrea ca noi să înțelegem, să îl înțelegem și să îl cunoaștem pe El și atunci când ajungem să cunoaștem, tot atunci ajungem și să înțelegem. Dumnezeu vrea ca noi să fim ca și El, nu robii Lui, ci partenerii Lui, imaginea Lui, întipărirea slavei Lui. Isus (Iisus) este doar primul născut dintre mai mulți frați, nu mai este singurul născut din Dumnezeu. Isus (Iisus) Hristos este primul născut din Dumnezeu, dar în urma Lui vin mulțimile de fii și fiice ale lui Dumnezeu, născuți de sus, născuți din El. (Galateni 3; 26-28) Dumnezeu este înăuntru nostru, în noi și nu ne conduce din afară ca pe niște robi, ci ne conduce mințile și inimile. Ni le conduce învățându-ne să iubim dreptatea și să îi iubim pe cei din jurul nostru, așa cum îi iubește El. Dumnezeu în noi simte ceea ce ar vrea ca să simțim și noi, pentru cei de lângă noi și în felul acesta ne transformă și ne face să fim ca și El. Tatăl ne sfătuiește și noi suntem cei care luăm deciziile. Ar fi bine să învățăm să ascultăm de Dumnezeu în noi, în conștiințele noastre și să îi identificăm atent glasul. Când se află în afara noastră Dumnezeu este o forță străină nouă, strivitoare și care poate să fie și extrem de distrugătoare. Dumnezeu în afara noastră pare a fi un monarh absolut un stăpân la care nimeni și nimic nu i se poate opune și cam așa arăta El în V.T.  În noi, Dumnezeu nu mai este stăpânul nostru, El este Tatăl nostru, deoarece ne conduce pe fiecare în parte cu grija și cu atenția unui Părinte. Există o mare diferența între V.T. și N.T. și anume Dumnezeu aflat doar în afara omului este altceva decât El existând și în om.

 În V.T. îl întâlnim pe Dumnezeu în afara omului, cu aparența unui monarh absolut, care nu tolerează greșelile cu voia. Un Stăpân al universului aspru și exigent, care nimicește anumite popoare pentru a face loc poporului Său, un Dumnezeu al poporului Evreu și nu al întregii umanități. Dumnezeu este Stăpânul cosmosului, pentru că El l-a creat și inspiră frică oamenilor, care trebuie să se conducă strict după regulile Lui. Trebuie să avem grijă să discernem bine aceste imagini, căci Dumnezeu este dragoste. Cum este El dragoste dacă a nimicit și a distrus popoare întregi, de dragul poporului Său? Este Dumnezeu dragoste numai pentru cei care sunt ai Săi? Isus (Iisus) ne spune că El își iubește și vrășmașii, și lasă ploaia Lui asupra lor. (Matei 5;44-45) Dumnezeu este desăvârșit. Cum și-a iubit Dumnezeu vrășmașii în V.T., distrugându-i, fără nici o speranță? Dumnezeu este dragoste și războaiele în vechime erau o adevărată îndeletnicire pentru oameni. Oamenii se ucideau unii pe alții și nu erau inspirați de Dumnezeu la aceasta. Dacă Dumnezeu îi inspira, ce îi mai rămânea lui satan? Trebuie să fim foarte atenți atunci când interpretăm Biblia, mai ales V.T., căci interpretările pot fi manipulate. Dumnezeu este dragoste și dacă este așa, El nu poate să fie și ură. Dacă Dumnezeu este dragoste, El nu poate să își urască, să își distrugă și mai ales nu poate să își tortureze vrășmașii. (…) Fie Dumnezeu este cu adevărat dragoste și nu i-a urât pe Cannaniți sau pe alții, fie Dumnezeu nu este dragoste și atunci a nimicit popoarele din vechime, fără nici o milă. Dacă Dumnezeu își iubea numai pe ai Săi, adică pe poporul Său, pe Evrei, cu ce se deosebea Dumnezeu de păgânii care făceau la fel? Unde este imaginea pe care Isus (Iisus) ne-a prezentat-o despre Tatăl? El a spus că noi trebuie să fim ca și El? Înseamnă aceasta că trebuie să ne distrugem fără milă dușmanii, chiar și familiile și copii lor, așa cum făcea Dumnezeu cu popoarele pe care nu le agrea? Imaginea pe care Isus (Iisus) a prezentat-o despre Tatăl este foarte diferită față de imaginea pe care V.T. o prezintă despre El.

Implicarea lui Dumnezeu în istoria veche este una dificil de explicat, în sintagma ”Dumnezeu este dragoste.” Să nu ne lăsăm înșelați, Dumnezeu Tatăl, așa cum este propovăduit de Isus (Iisus), este dragoste. Dumnezeu în V.T. este dragoste pentru Evrei și distrugere pentru dușmanii lor. Întreaga istorie a omenirii, așa cum este prezentată de V.T., este o parabolă, greu de interpretat. Dumnezeu în afara omului, în V.T., se pare că a tratat pe acesta din urmă ca pe o ființă inferioară care putea să fie nimicită atunci când El considera de cuviință. Oamenii nu aveau drepturi. Dumnezeu avea dreptul de viață și de moarte asupra lor. Orice încălcare mai serioasă a legilor stabilite de Dumnezeu ducea la uciderea persoanei vinovate. Era de ajuns ca un om să își exprime nemulțumirea și acel om sau chiar un popor întreg era distrus. Îndoiala se plătea foarte aspru și Moise a fost împiedicat să intre în țara făgăduită doar din acest motiv. După ce a servit îndelung lui Dumnezeu și poporului său Moise s-a îndoit o singură dată și aceasta a fost de ajuns ca el să fie pedepsit. Orice interpretare greșită, excesiv literală, ne poate forma o părere, adică o imagine, extrem de eronată despre Dumnezeu. El pare a fi un Stăpân extraterestru, care ne controlează, în mod absolut și face ce crede El de cuviință cu noi. Dumnezeu nu este sub controlul nimănui, face doar ceea ce vrea și își nimicește dușmanii. Nu există drept de apel împotriva judecăților lui Dumnezeu. Ele sunt definitive. Trebuie să discernem mult mai atent decât o fac mulți reprezentanți ai Bisericilor instituționale. Dumnezeu este dragoste, El nu este doar o forță exterioară nouă, cu care nu este bine să ne punem. Dumnezeu nu ne forțează să credem în El și nici nu ne obligă să avem despre El o părere sau alta. Dacă Dumnezeu ar vrea să se impună nouă și toată lumea să creadă în El, fie cu o raportare pozitivă, fie cu una negativă, El ar apare în mod vizibil și în mod evident și nimeni nu s-ar mai putea prevala de inexistența Lui. Dumnezeu nu procedează în acest mod. El ne cheamă și ne lasă pe noi să discernem și noi suntem aceea care recunoaștem sau nu existența Lui.

Câtă delicatețe din partea lui Dumnezeu. Stă la o parte, în spatele universului și ne dă doar indicii, ne atrage către El, dar nu ne domină nu ne impune și nu ne obligă, prin forțarea unor evidențe, să credem în El. Credința este o relație subtilă între om și Dumnezeu, în care cel dintâi se recunoaște și se definește pe sine. Dumnezeu nu vrea să fie stăpânul lumii, dacă vroia, Isus (Iisus) cădea în capcană lui satana, atunci când a fost ispitit. Dumnezeu vrea să fie Stăpânul inimilor noastre, a celor capabili să îl prețuiască și să îi iubească. Dumnezeu Tatăl, spre deosebire de imaginea din V.T. nu ucide toate popoarele pentru ca să ne facă nouă, celor credincioși, loc pe pământ, El nu are nevoie să facă acest lucru, dacă poate crea oricând un nou pământ. Biblia vorbește despre sfârșitul lumii, este aceasta o dovadă că Dumnezeu va proceda în viitor, așa cum se spune că a făcut-o în trecut, adică va distruge pământul pentru a face loc poporului Său? În trecut, Dumnezeu a eliberat teritoriului Cannanului, pentru a face loc poporului evreu, va elibera El pământul pentru a face loc Creștinilor, poporului Său? Isus (Iisus) a spus că împărăția Lui nu este din lumea aceasta și acest adevăr este extrem de revelator. Este o Împărăție spirituală și de aceea oamenii se luptă în zadar între ei pentru ea. Dumnezeu este dragoste. El nu distruge lumea întreagă pentru a face loc, pentru vecie, celor aleși. Dacă se va distruge, pământul se va distruge din cauza deciziilor greșite luate de reprezentanții umanității. Dumnezeu este dragoste, El nu este moarte și distrugere și dacă este dragoste El nu poate să urască. În V.T Dumnezeu pare a fi fost foarte pornit împotriva oamenilor, pe care aproape că i-a distrus prin potop. Oare din dragoste a ucis Dumnezeu întreaga umanitate, cu excepția lui Noe și a familiei sale? Trebuie să fim foarte atenți în a distinge adevărul istoric de parabole sau metafore, de mituri sau alegorii. Știința lucrează cu fapte precise dar religia lucrează în principal cu metafore și simboluri. Nu trebuie să prezumăm că absolut toate relatările biblice sunt fapte istorice, căci dacă facem așa, construim o imagine despre Dumnezeu, ca fiind un fel de tiran, chiar dacă cu față umană și mai toate Bisericile instituționale asta și fac. Nu există nici un fel de dovezi istorice că Dumnezeu a vrut cu adevărat să distrugă omenirea prin potop, în afară de mitologia biblică și cei care se cramponează disperați de interpretarea literală a Bibliei ar trebui să fie mai conștienți de imaginea greșită, pe care ei o construiesc despre Dumnezeu.

Read 1559 times Last modified on Wednesday, 24 May 2017 15:08

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.



Anti-spam: complete the taskJoomla CAPTCHA